Dupa dealuri

Sambata la pranz am fost ultimii doi spectatori dintr-o lista scurta de 12 care au vazut ultimul film al lui Mungiu la Cinemateca Union. Am tras usa dupa noi, am luat loc pe intuneric si ne-am strans cat mai tare in noi insine - era la fel de frig ca afara, poate 6-7 grade, si urmau 2 ore si jumatate de proiectie. Conditii vitrege - al naibii de potrivite cu atmosfera iernatica si austera din film si cu mesajul sau aspru - dar o proiectie propriu-zisa decenta. Inteleg ca la premiera cu covor rosu de la cinema Patria, cu regizor si cast de fata, sonorul a fost mizer, iar imaginea doar un pic peste.

Fiecare vede ce vrea si ce poate in Dupa Dealuri, filmul lui Mungiu fiind decriptabil in chei diverse. Autorul insusi a vorbit despre pelicula ca fiind una "despre dragoste". Eu am vazut o poveste despre lipsa de cunoastere si mai ales despre lipsa de autocunoastere. Despre cat de tragice pot deveni lucrurile. La nivel macro mesajul se pastreaza, ba mai mult, societatea romaneasca trece in Dupa Dealuri dincolo de necunoastere si aluneca dinspre nebagare de seama catre nepasare. Pozitia autorului asupra Bisericii e nuantata - pare singura care "picks up the pieces" cum zice americanul, dar absurd rigid incorsetata in dogmele proprii in acelasi timp. 

Actritele principale merita pe deplin toate recunoasterile de care au avut parte. Mie si imaginile semnate de Oleg Mutu mi-au ramas cu totul intiparite in cap. 4 din 5, excelent in my book.